Despre o carte: Siddhartha. Calatoria spre Soare Rasare (Hermann Hesse)

siddhartha-calatoria-spre-soare-rasare_1_fullsize

 

 

 

 

“Piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul.”

 

 

Siddhartha m-a captivat si impresionat prin profunzimea ideilor si prin delicatetea scrisului; totusi cel mai important aspect este sentimentul cu care am ramas la finalul lecturarii.

Siddhartha, este prin excelenta o scriere initiatia. Toti aceia care se afla pe drumul evolutiei spirituale, al desavarsirii, al cautarii unor invataturi, maestri, care sa potoleasca acea sete de cunoastere.

Prima parte a cartii, Siddharta, il are in plin plan pe omul cu acelasi nume, nascut si crescut intr-o familie de brahmani, o familie instarita in care i s-au oferit conditiile de a studia si de cauta acea iluminare. Alaturi ii sta prietenul din copilarie, Govinda.

 

“- Ce este meditatia profunda? Ce inseamna sa-ti parasesti corpul? Ce este postul? Ce inseamna sa-ti tii respiratia? Este o evadare din propriul eu, o scurta scapare de chinul existentei ca eu, este o scurta alinare a absurditatii vietii. O asemenea evadare, aceeasi scurta alinare ii este data si bouarului cand, poposind la un han, bea cateva cause de vin de orez sau de lapte de cocos fermentat. Atunci nu-si mai simte sinele, atunci nu mai simte durerile vietii, atunci ii este data alinarea. Picotind deasupra causului sau cu vin de orez, el traieste aceleasi momente ca ca Siddhartha si Govinda cand, in indelungatele lor exercitii, acesta isi parasesc trupurile, poposind in non-eu. Asa e, o, Govinda.”

 
Fiind manat de aceasta cautare si nefiind satisfacut de cautarile si practica zilnica a meditatiei, Siddharta hotaraste sa paraseasca locul natal pentru a se alatura unor samani care traiesc prin paduri, care renunta la tot ceea ce e lumesc. Este urmat de prietenul sau si astfel traiesc cativa ani alaturi de samani, deprind invatarile acestora, se leapada de tot ceea ce e material si traiesc din ceea ce primesc de la oameni.

Insa, vine vremea in care pleaca si din acest loc, insetat de cunoastere si avand tot mai multe intrebari, spre a-l intalni pe Buddha. Acolo drumul celor doi camarazi se desparte, Govinda alegand sa fie un calugar al invataturii lui Buddha.

 
“Nu m-am indoit nici o clipa ca tu esti Buddha, ca ai atins cel mai inalt tel. […] Tu ti-ai gasit mantuirea de moarte. Ti-ai aflat-o prin propria ta cautare, pe propriul tau drum, prin reflectii, prin meditatie profunda, prin cunoastere, prin iluminare. Nu prin invatatura ti-ai gasit-o! Si nimeni, dupa parerea mea, o, Sublimule, nu-si va afla mantuirea printr-o invatatura. Si nimanui nu-i vei putea impartasi prin cuvinte si prin invatatura ceea ce ti s-a intamplat tie, preacucernice, la ceasul iluminarii tale! Invatatura lui Buddha iluminatul contine multe lucruri, ea propovaduieste multe lucruri, sa traiesti cum se cuvine, sa te feresti de ceea ce este rau. Dar aceasta invatatura atat de limpede, atat de venerabila, nu contine un lucru: ea nu contine taina a ceea ce Sublimului insusi, singurul dintre atatea sute de mii, i-a fost dat sa traiasca. [..] Iata de ce imi voi continua calatoria: nu pentru a cauta o alta invatatura, o invatatura mai buna, caci eu stiu ca aceasta nu exista ci pentru a parasi toate invataturile si pe toti invatatorii, atingandu-mi singur scopul sau murind.”

 
Nu poti intelege iubirea daca n-ai experimentat-o, nu poti intelege sexul daca nu l-ai experientat, bogatia, saracia, suferinta, rolul de parinte. Personajul nostru cunoaste dragostea fizica, incet-incet isi creaza un nume, avere – si cu cat face aceste lucruri, cu atat se indeparteaza de esenta sa, de ceea ce isi propusese sa descopere initial.

Remarcabil cum autorul evidentiaza natura umana, cum arata faptul ca, pana la urma, cu totii suntem la fel si totusi diferiti. Unii aleg sa se complaca in nebunia vietii cotidiene, absorbiti de goana dupa placere, dupa senzatii si sentimente care sa daruiasca placere, euforie. Altii ajung sa constientizeze acea voce interioara, slaba, dar care striga, striga usor, pe care odata auzita, nu mai e cale de intoarcere.

Siddhartha, dupa multi ani de trait in lume, isi asculta vocea si paraseste totul, pe femeia care l-a initiat in tainele amorului si care i-a fost prieten si sprijin in acei ani, luxul, averea dobandita, mesele imbelsugate, insa ceea ce nu stie este ca femeia este insarcinata.

Pleaca si renunta la tot ceea ce a devenit in acei ani. Ajuns undeva la 40 de ani, ajunge la fluviul peste care in urma cu 20 de ani a fost trecut de catre un luntas, Vasudeva. Foarte frumoasa atat prima intalnire dintre cei doi, atunci cand a fost trecut peste fluviu in drumul sau catre oras, dar si reintalnirea acestora.

Are profunde revelatii pe care Vasudeva i le impartaseste, hotaraste sa ramana sa traiasca acolo in preajma fluviului si acolo gaseste ceea ce cauta.

Totul se schimba cand apare fiul sau. E supus unor noi suferinte, cauta sa il ajute si sa-l indrume, insa intelege ca fiecare om are drumul lui, suferintele lui, alegerile lui, propriul destin si ca nici un parinte nu poate bea din cupa amaraciunii propriului copil. Fiind parinte intelege altfel suferinta parintilor sai, dorul, gandurile cu care s-au confruntat. Cumva, atat de complexa cartea incat ne da de gandit fiecaruia dintre noi, nu poti intelege o situatie pana cand nu treci prin ea, pana cand n-ai experimentat-o, respirat-o, trait-o prin toti porii.

Cred ca fiecare dintre noi ne regasim in Siddhartha, ori exista un Siddharha in fiecare dintre noi.

Tot mai multi cautam maestrii, invataturi, carti, scrieri, orice ne poate aduce acea liniste sufleteasca, o confirmare a faptului ca suntem pe calea cea buna. De multe ori, prea plini de acel EU care le stie pe toate, care a citi de toate si care nu lasa loc spre altceva. Cu cat ai impresia ca stii, cu atat nu stii. Profesorul cel mai bun e propria viata, propria voce pe care fiecare o poate asculta daca vrea. In fond, iubirea e tot ce conteaza.

 

“[…] in Siddhartha inflorea si rodea gandul ca acum, intelegea ce inseamna de fapt, intelepciunea, care era telul indelungatei sale cautari. Nu era nimic altceva decat o disponibilitate a sufletului, capacitatea si arta secreta prin care, prins de iuresul vietii poti gandi ideea unitatii, poti simti unitatea si o poti inspira.”

 

Povestea se inchie prin intalnirea cu vechiul sau prieten din copilarie, calugarul Govinda care auzind despre un luntras care traieste in preajma fluviului si despre care se spunea ca este un Sfant, poposeste la vechiul sau prieten. Nu-l recunoaste, insa recunoaste sclipirea acestuia, acea stralucire pe care doar la indrumatorul sau Buddha o mai vazuse, si ii cere sa-i impartaseasca ideile sale, cunoasterea sa.

 

“Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea, nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa puratat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, insa nu poti sa o spui nici sa o propovaduiesti.

Contrariul unui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate.
[…]
Pe cand lumea, tot ceea ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real.
[…]
Si daca timpul nu este real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine nu este decat o amagire.”

“Lumea, prietene Govinda, nu este imperfecta sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii il poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica.
[…]
De aceea mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea cat si viata, atat pacatul cat si dumnezeirea, atat inteligenta cat si nebunia. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desartaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu niciun fel de lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin.”

One thought on “Despre o carte: Siddhartha. Calatoria spre Soare Rasare (Hermann Hesse)

  1. Tocmai am terminat de citit cartea. Am rămas surprins plăcut,dar şi uimit de faptul că mullte experiente, senzatii si chiar starea de Nirvana,le-am trait asa cum sunt descrise in carte. Trairea starii de Nirvana am trait-o luand LSD (subst. psihedelica). Cartea nu vine ca o confirmare ca ceea ce am trait e Nirvana…ci insasi trairea e confirmarea,fiindca a fost ceva mai real decat orice am trait pe aceasta lume. Cand esti in Nirvana stii ca esti Brahman/Constiinta Cosnica. Cartea mă ajută să decodific in limbaj uman ceea ce am trait. (Si aici ma refer la senzatiile de dinaintea atingerii starii de Nirvana). Comic e ca tot ceea ce am scris mai sus,e eronat si n-are legatura cu Adevarul. Adevarul nu poate fi exprimat. Si ass cum puncteaza si in carte noi suntem deja in Nirvana. Totul e desavarsit deja.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *